Hramul și Sfinții

Viața Domnului nostru Iisus Hristos, jertfa Sa pentru neamul omenesc și teologia Răscumpărării

I. Cuvântul cel mai înainte de veci și Întruparea

Înainte de a istorisi viața pământească a lui Hristos, Noul Testament descoperă taina ființării Sale cea mai înainte de veci. Evanghelistul Ioan își începe Evanghelia cu cuvintele: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul" (In. 1:1). Și mai departe: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr" (In. 1:14). Iisus Hristos nu este doar un prooroc sau un învățător, ci Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, deoființă cu El, prin Care toate s-au făcut.

La plinirea vremii (cf. Gal. 4:4), Fiul lui Dumnezeu a luat firea omenească, fără a înceta să fie Dumnezeu. Evanghelia după Matei deschide canonul Noului Testament cu genealogia lui Iisus Hristos, urcând de la Avraam prin David până la Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Cel ce Se numește Hristos. Această genealogie mărturisește că Hristos este Mesia Cel făgăduit, împlinirea legămintelor făcute cu patriarhii și a promisiunilor împărătești date lui David.

II. Nașterea și viața ascunsă

Îngerul, arătându-se în vis lui Iosif, i-a vestit taina zămislirii de la Duhul Sfânt și i-a poruncit: „Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor" (Mt. 1:21). Iar toate acestea s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a spus de Domnul prin proorocul, care zice: „Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu" (Mt. 1:23). Astfel, în însuși numele Mântuitorului se descoperă taina Întrupării — Dumnezeu a venit să locuiască împreună cu oamenii.

Iisus S-a născut în Betleemul Iudeii, în zilele regelui Irod, în împrejurări smerite. I s-au închinat păstorii și magii de la răsărit, care I-au adus în dar aur, tămâie și smirnă. Scăpând de Irod, Sfânta Familie a fugit în Egipt și s-a întors mai apoi în Nazaretul Galileii. Acolo Iisus creștea și Se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune (cf. Lc. 2:40, 52), trăind în ascultare de Iosif și de Maria și, după tradiție, lucrând ca tâmplar până la vârsta de treizeci de ani.

III. Slujirea publică

Ajungând la treizeci de ani, Iisus a venit la Iordan și a primit botezul de la Ioan Înaintemergătorul. În acea clipă s-au deschis cerurile, Duhul Sfânt S-a coborât peste El în chip de porumbel, iar glas din ceruri a zis: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit" (Mt. 3:17). Aici a fost arătată taina Sfintei Treimi.

După postul de patruzeci de zile în pustie, unde a respins întreita ispitire a diavolului, Hristos Și-a început slujirea publică, propovăduind: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor" (Mt. 4:17). El a ales doisprezece Apostoli, ca să fie cu El, și a adunat un cerc mai larg de ucenici, inclusiv cei șaptezeci.

Învățătura Sa. În Predica de pe Munte (Mt. 5–7), Hristos a vestit noua lege a Împărăției: Fericirile, chemarea de a-i iubi pe vrăjmași, curăția inimii, rugăciunea lăuntrică, rugăciunea „Tatăl nostru". El a învățat prin pilde — a Semănătorului, a Samarineanului Milostiv, a Fiului Risipitor, a Mărgăritarului de mult preț — descoperind tainele Împărăției lui Dumnezeu celor ce au urechi de auzit.

Minunile Sale. Hristos a vindecat orbi, șchiopi, surzi, leproși și slăbănogi; a izgonit demoni, a potolit furtuna, a înmulțit pâinile, a umblat pe ape și a înviat morți — îndeosebi pe Lazăr din Betania, care era de patru zile în mormânt (In. 11). Aceste semne au arătat puterea Sa dumnezeiască și au pus început restaurării zidirii căzute.

Mărturisirea Sa despre Sine. Hristos a vestit despre Sine că El este Pâinea vieții, Lumina lumii, Păstorul cel bun, Ușa, Calea și Adevărul și Viața, Învierea și Adevărată Viața. În Cezareea lui Filip, Petru L-a mărturisit: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Mt. 16:16). Pe Muntele Tabor, înaintea lui Petru, Iacov și Ioan, Hristos S-a schimbat la față, arătând lumina necreată a Dumnezeirii Sale; și glas din nor s-a auzit, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultați" (Mt. 17:5).

IV. Patimirile și Jertfa Crucii

Prezicându-Și de trei ori pătimirile, Hristos a intrat în Ierusalim, șezând pe asin, întâmpinat ca Fiul lui David. La Cina cea de Taină, în noaptea dinaintea pătimirii, El a întemeiat Taina Euharistiei. Luând pâinea și binecuvântând, a dat ucenicilor, zicând: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu". Și, luând potirul și mulțumind, le-a dat, zicând: „Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt. 26:26–28). El a spălat picioarele ucenicilor Săi, dându-le porunca cea nouă — să se iubească unul pe altul, precum El i-a iubit.

În Grădina Ghetsimani, scârbindu-Se cu sufletul până la moarte, S-a rugat Tatălui: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești" (Mt. 26:39) — primind în chip liber Paharul Pătimirilor. Vândut de Iuda, tăgăduit de Petru, părăsit de ucenici, a fost prins, judecat înaintea sinedriului, batjocorit, biciuit și predat lui Ponțiu Pilat, guvernatorul roman, care L-a dat să fie răstignit.

Pe Golgota, afară din zidurile Ierusalimului, Fiul lui Dumnezeu a fost pironit pe Cruce între doi tâlhari. De pe Cruce a rostit cele șapte cuvinte din urmă, între care: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac" (Lc. 23:34) și „Săvârșitu-s-a!" (In. 19:30). Plecându-Și capul, Și-a dat duhul. Catapeteasma templului s-a rupt în două, pământul s-a cutremurat, iar sutașul a mărturisit: „Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu" (cf. Mt. 27:54).

A fost îngropat de Iosif din Arimateea într-un mormânt nou. În ziua a treia, în revărsatul zorilor, a înviat din morți, precum zisese mai înainte. Mironosițele au aflat mormântul gol; Hristos Cel înviat S-a arătat Mariei Magdalena, femeilor, lui Petru, celor doi ucenici pe drumul Emausului, celor unsprezece, lui Toma, precum și la mai mult de cinci sute de frați deodată (cf. 1 Cor. 15:6). După patruzeci de zile S-a înălțat la ceruri, a șezut de-a dreapta Tatălui, iar în a cincizecea zi a trimis pe Duhul Sfânt asupra Apostolilor, punând prin aceasta temelia Bisericii.

V. Teologia Jertfei

Pentru ce a pătimit Hristos?

Noul Testament învață că neamul omenesc, prin păcatul lui Adam, a căzut din împărtășirea cu Dumnezeu, robindu-se păcatului, stricăciunii și morții. După cum scrie apostolul Pavel: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el" (Rom. 5:12). Și mai departe: „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3:23), iar „plata păcatului este moartea" (Rom. 6:23). Niciun om nu se putea răscumpăra pe sine însuși, căci ocara adusă Dumnezeului celui fără de margini cerea o satisfacere fără de margini, iar înnoirea firii omenești căzute Îl cerea pe Cel ce Însuși era fără păcat.

„Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică" (In. 3:16). Jertfa lui Hristos este lucrarea cea liberă a Dragostei Dumnezeiești — Tatăl trimite, Fiul Se aduce pe Sine ca jertfă, Duhul mărturisește.

Măsurile Jertfei

Jertfa împăcării. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine Însuși, nesocotindu-le greșelile lor" (2 Cor. 5:19). Vrăjmășia dintre Dumnezeu și om, pricinuită de păcat, a fost desființată prin Sângele Crucii (cf. Ef. 2:14–16; Col. 1:20).

Jertfa răscumpărării. Hristos „S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți" (1 Tim. 2:6); „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți" (cf. Mc. 10:45). El ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem (cf. Gal. 3:13), și din stăpânirea diavolului, care are stăpânirea morții (cf. Evr. 2:14–15).

Jertfa curățirii. Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii" (In. 1:29) — împlinirea prorociei lui Isaia 53. El este adevăratul Paștele nostru (cf. 1 Cor. 5:7), iar Sângele Lui ne curățește de tot păcatul (cf. 1 In. 1:7).

Jertfa Arhierească. Epistola către Evrei descoperă învățătura că Hristos este Arhiereul cel veșnic după rânduiala lui Melchisedec, Care a adus Sângele Său și a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor cea cu adevărat cerească (cf. Evr. 9:11–12, 24–28).

Biruința Învierii

Jertfa Crucii este nedespărțită de Înviere: „iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră" (1 Cor. 15:17). Prin moartea Sa, Hristos a călcat moartea, iar prin Învierea Sa S-a făcut „începătură a învierii celor adormiți" (1 Cor. 15:20). „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le".

Roadele Jertfei pentru neamul omenesc

Prin Jertfa lui Hristos s-au deschis porțile Raiului, s-a restaurat împărtășirea cu Dumnezeu, s-a dăruit iertarea păcatelor, firea omenească s-a vindecat și s-a îndumnezeit, moartea și-a pierdut boldul, diavolul a fost doborât, iar Duhul Sfânt a fost revărsat peste tot trupul.

VI. Măsura Dragostei Dumnezeiești

Noul Testament ne arată pe Iisus Hristos nu ca pe o simplă pildă morală și nu ca pe un întemeietor al unei religii, ci ca pe Însuși Dumnezeu Cel ce S-a pogorât din ceruri pentru a noastră mântuire.

„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi" (In. 15:13). Pe Cruce, Fiul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu Și-a pus sufletul nu doar pentru prieteni, ci și pentru vrăjmași.

„Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea" (In. 3:17).

Viața Sfântului Ierarh Iulian de Kenomania

Prăznuit la 26 iulie

Originea și identificarea cu Simon Leprosul

Potrivit tradiției vechi păstrate în Mineie, Sfântul Iulian de Kenomania este identificat cu Simon Leprosul, personajul biblic menționat în Evanghelia după Marcu (cap. 14, vers. 3). Acesta era un bărbat din Betania, care fusese vindecat în chip minunat de lepră de către Domnul Iisus Hristos. După vindecarea sa, Simon L-a primit pe Hristos în casa sa, unde o femeie a turnat mir de mare preț pe capul Mântuitorului — episod consemnat în Sfintele Evanghelii.

La primirea Sfântului Botez, Simon a luat numele de Iulian, lăsând în urmă vechea sa identitate și începând o nouă viață în Hristos. Devenind ucenic apropiat al Sfântului Apostol Petru, el s-a arătat râvnitor în credință și în lucrarea Evangheliei.

Hirotonia și trimiterea în misiune

Sfântul Apostol Petru, văzând vrednicia și curăția sufletească a Sfântului Iulian, l-a hirotonit episcop și l-a trimis în Galia (teritoriul Franței de astăzi, deși unele tradiții plasează inițial activitatea sa în regiunea fluviului Pad, în nordul Italiei de astăzi), pentru a propovădui Evanghelia păgânilor din rândul tribului cenomanilor. Astfel, Sfântul Iulian a devenit, potrivit tradiției, primul episcop al cetății Kenomaniei (Le Mans).

Activitatea misionară și minunile

Ajuns la Kenomania, Sfântul Iulian s-a așezat într-o colibă modestă în afara cetății și a început să propovăduiască Evanghelia printre păgâni. La început, închinătorii la idoli l-au privit cu neîncredere, dar propovăduirea sa era însoțită de mari minuni:

Izvorul minunat. Cetatea suferea de lipsă acută de apă. Pentru a potoli setea numeroșilor vizitatori care veneau la el, Sfântul Iulian, după ce s-a rugat Domnului, și-a înfipt toiagul în pământul uscat — iar din acel loc sterp a țâșnit un izvor de apă vie. Această minune i-a convertit pe mulți păgâni la creștinism.

Vindecarea orbului. Într-o zi, mergând la locuința conducătorului local, Sfântul a întâlnit la poartă un orb. Făcându-i-se milă de el și rugându-se, i-a redat vederea.

Convertirea prințului. Impresionat de minune, prințul cetății a ieșit în întâmpinarea ierarhului și, căzând la picioarele sale, a cerut Sfântul Botez. După trei zile de post și cateheză, Sfântul Iulian l-a botezat împreună cu întreaga sa familie. Urmând pilda stăpânitorului, cea mai mare parte a supușilor săi s-au întors la Hristos.

Biserica din palatul prințului. Prințul a donat propria sa locuință episcopului pentru a fi transformată în biserică și a oferit mijloacele necesare pentru zidirea Bisericii locale.

Învierea copiilor. Mișcat de durerea părinților îndoliați, Sfântul Ierarh s-a rugat lui Dumnezeu și a înviat copii care muriseră, redându-i vii părinților lor — de aceea se consideră și ocrotitor al copiilor.

Sfârșitul vieții

Sfântul Iulian a rămas multă vreme pe scaunul arhieresc, învățându-și turma calea mântuirii. Până la adânci bătrâneți a propovăduit pe Hristos, smulgând din rădăcini idolatria din ținutul cenomanilor. A adormit în pace, la vârstă înaintată, lăsând în urmă o Biserică înfloritoare și un popor luminat de credința în Adevăratul Dumnezeu.

Moștenirea sa

Sfântul Ierarh Iulian de Kenomania este cinstit ca luminător apostolic al Galiei și ca întemeietor al episcopiei de Le Mans. Viața sa mărturisește despre puterea harului dumnezeiesc, care poate preschimba un om vindecat trupește într-un vindecător al sufletelor, și despre legătura vie dintre Biserica din Apus și tradiția apostolică primară păstrată cu evlavie de Biserica Ortodoxă.

Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Iulian, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi. Amin.